Angst, iar în limba daneză a secolului al XIX-lea: Angest, este un termen relativ frecvent în filozofia şi în psihoterapia existenţial(ist)ă. Deşi generează mai multe studii şi atenţie în gândirea protestantă germană şi scandinavă existenţa fenomenului Angest nu poate fi delimitată cultural geografic la această parte a Europei. Nu este aşadar vorba de o maladie ca beri-beri întâlnită şi încercată doar pe alte continente. Nu este vorba nici de starea descrisă de binecunoscutul neologism: „angoasă” – un franţuzism post-kierkegaardian care indică o suferinţă psihică (în general) livrescă prin care trec o mână de eroi sensibili ai literaturii şi existenţialismului franco-italian. „Veritabila” Angest este aşadar o suferinţă psihică concretă, încercată de mulţi, dar dificil de definit. În ciuda lipsei unui cuvânt analog satisfăcător în limba română termenul a fost totuşi tradus (cu latinul anxietas) – ca „anxietate”, un cuvânt ce are conotaţii întrucâtva clinice şi care nu satisface polivalenţa conceptului kierkegaardian.

Søren Kierkegaard, părintele acestui concept, subliniază - deja în subtitlul operei de faţă - că studiul său este o „simplă deliberare psihologică”. În ciuda analizei minuţioase a conceptului autorul nu îşi consideră cartea un tratat doct de filozofie speculativă. S-ar putea spune că S. Kierkegaard descrie acest concept ca fiind cu totul diferit de termeni ca frica şi groaza, care se raportează amândoi la un obiect concret. Angest nu are aşadar un „motiv concret”, nu este „faţă de ceva”, dar poate fi asemănată cu o ameţeală; este ameţeala libertăţii în clipa în care spiritul vrea să instituie sinteza dintre trup şi suflet… când libertatea priveşte jos în hăul propriei sale posibilităţi… la nimic.